Tehnologiile de captare a carbonului (CCS) s-au dublat ca număr de proiecte în ultimii cinci ani, ajungând în 2023 la o capacitate globală de aproximativ 45 milioane de tone de CO2 captate anual, însă rămânem încă departe de ritmul cerut de obiectivele climatice. Potrivit Agenției Internaționale a Energiei (IEA), pentru a ține sub 1,5°C încălzirea globală, emisiile anuale de CO2 gestionate prin soluții de carbon removal trebuie să atingă circa 10 gigatone până în 2050. Practic, suntem abia la 0,4% din ce ar fi necesar, iar termenul de scalare realist este aproape, dar nu accesibil fără politici fiscale și investiții industriale masive.
Ce tipuri de tehnologii de captare a carbonului există în prezent?
Termenul de „captare a carbonului” acoperă mai multe familii tehnologice, fiecare cu grade diferite de maturitate și aplicabilitate industrială. Diferența esențială ține de momentul în care CO2 este separat din fluxul de gaze: înainte, în timpul sau după combustie, sau direct din atmosferă.
- Post-combustie (post-combustion): soluția cea mai răspândită, montată pe coșul unei centrale existente; folosește amine sau solvenți chimici pentru a lega CO2 înainte de eliberare.
- Pre-combustie (pre-combustion): transformă combustibilul într-un gaz de sinteză, din care CO2 se separă ușor; e folosită mai ales în instalațiile de hidrogen și fertilizatori.
- Oxy-fuel: arde combustibilul în oxigen pur, generând un flux de CO2 aproape pur, mult mai simplu de captat.
- Captare directă din aer (DAC – Direct Air Capture): extrage CO2 direct din atmosferă cu ajutorul ventilatoarelor industriale și filtrelor chimice, fiind singura tehnologie care permite emisii negative reale.
Dacă primele trei sunt dependente de o sursă punctuală de emisii (o centrală, o rafinărie, o fabrică de ciment), DAC este aplicabil oriunde, însă la un cost energetic mai mare.
Cât de aproape suntem de scalare: stadiul actual al proiectelor
Conform raportului Global CCS Institute din 2023, operează la nivel mondial aproximativ 50 de instalații CCS comerciale, iar alte 500 sunt în diverse stadii de dezvoltare. Totuși, distribuția este dezechilibrată: peste 70% din capacitatea planificată pentru 2030 este concentrată în SUA, Canada, Norvegia, Marea Britanie și China. În Uniunea Europeană, proiectele majore precum Northern Lights (Norvegia) și Greensand (Danemarca) prind contur, însă finanțarea publică rămâne principalul motor.
Un indicator practic al distanței până la scalare îl reprezintă costul pe tonă de CO2 evitată sau captată. Potrivit IEA, în 2023 costul mediu pentru DAC se situează între 600 și 1.000 USD/tonă, de circa 5–10 ori mai mare decât cel al CCS industrial. Pentru a deveni competitiv, DAC trebuie să coboare sub 200 USD/tonă, ceea ce puțini experți consideră posibil fără breakthrough-uri în materialele absorbante.
Tabel comparativ între principalele tehnologii de captare a carbonului
| Tehnologie | Sursa CO2 | Maturitate (TRL*) | Cost estimativ (USD/tonă) | Cazuri de utilizare |
|---|---|---|---|---|
| Post-combustie | Coșul centralei | 9 (comercial) | 50–120 | Centrale electrice, ciment, oțel |
| Pre-combustie | Gaz de sinteză | 8–9 | 60–140 | Hidrogen, îngrășăminte, chimie |
| Oxy-fuel | Camera de ardere | 7–8 | 80–160 | Ciment, sticlă, generare electrică |
| Captare directă din aer (DAC) | Atmosferă | 6–7 | 600–1.000 | Emisii negative, offset greu de evitat |
*TRL = Technology Readiness Level, scala 1–9, unde 9 înseamnă tehnologie complet matură, utilizată industrial.
Studiu de caz: Climeworks Mammoth – cum arată scalarea în practică
În Islanda, în apropiere de Reykjavik, compania elvețiană Climeworks a inaugurat în mai 2024 instalația „Mammoth”, considerată la acel moment cea mai mare facilitate DAC din lume. Proiectul are o capacitate nominală de 36.000 de tone de CO2 pe an, pe care le capturează folosind filtre pe bază de amine imobilizate pe structuri metalice poroase. CO2 este apoi dizolvat în apă și pompat 2.400 de metri sub scoarța terestră, unde reacționează cu bazaltul vulcanic și se mineralizează în mai puțin de doi ani.
Rezultatele primului an de operare confirmă o lecție esențială: scalarea nu este doar o problemă tehnologică, ci logistică. Chiar dacă reactoarele funcționează conform specificațiilor, costul energetic al ventilatoarelor industriale și aprovizionarea cu energie geotermală au forțat compania să opereze intermitent, la 60–70% din capacitate. Acest lucru arată că, înainte de a vorbi despre gigatone, trebuie rezolvată integrarea cu sursele regenerabile la scară terawatt.
Care sunt principalele obstacole care blochează scalarea?
Lista barierelor nu este una tehnică, ci sistemică. Iată cele mai importante, ordonate după severitate:
- Costul ridicat pe tonă: fără un preț al carbonului de minimum 80–120 EUR/tonă, proiectele CCS industriale nu au o economie de proiect sustenabilă.
- Infrastructura de transport și stocare: lipsa unei rețele de conducte CO2 și a unor hub-uri de stocare omologate încetinește fiecare proiect cu 2–5 ani.
- Acceptarea publică: studiile Eurobarometrului din 2023 arată că 58% dintre europeni susțin tehnologiile de captare, dar doar 34% ar accepta o facilitate de stocare în apropierea comunității lor.
- Durabilitatea proiectelor pe termen lung: mai multe inițiative (Petra Nova în Texas, Quest în Canada) au fost suspendate sau închise temporar din lipsa unui cumpărător stabil pentru creditele de carbon.
- Reglementările eterogene: în lipsa unui cadru global de certificare, riscul de greenwashing crește, iar investitorii instituționali privesc cu reticență sectorul.
Ce se întâmplă în România și Europa de Est pe acest segment?
În România, discuțiile despre CCS sunt abia la nivel strategic. Planul Național Integrat Energie-Schimbări Climatice 2021–2030 menționează captarea carbonului ca opțiune pentru sectoarele ciment și petrochimie, dar nu alocă finanțare concretă. La nivel regional, proiectul polonez Go4ECOPlanet și cele câteva inițiative din Bulgaria vizând stocarea CO2 în zăcăminte de gaze epuizate din Marea Neagră indică o direcție, însă lipsa unui hub regional de stocare rămâne blocajul decisiv. Până în 2027, Comisia Europeană estimează finalizarea primelor două hub-uri CCS majore în Marea Nordului, la care România ar putea avea acces doar printr-o conductă de peste 1.500 km.
Cum poți acționa începând de azi, ca profesionist sau companie
Dacă lucrezi într-o companie industriale sau într-o instituție financiară, nu trebuie să aștepți finalizarea hub-urilor pentru a te pregăti. Iată trei pași concreți pe care îi poți face în următoarele 90 de zile:
- Cartografiază emisiile Scope 1 și 3 din lanțul tău operațional folosind un standard recunoscut (GHG Protocol) și identifică fluxurile care vor necesita inevitabil CCS, nu doar compensări.
- Evaluează eligibilitatea proiectelor tale pentru fondurile UE Innovation Fund și Modernization Fund, unde România dispune de peste 7 miliarde EUR necontractați în 2024.
- Alătură-te unui consorțiu industrial pentru dezvoltarea unui studiu de fezabilitate comun; costul per companie scade de 3–5 ori, iar Bankability crește semnificativ.
Captarea carbonului nu este o soluție magică, dar este inevitabilă într-un amestec tehnologic care duce la zero net. Apropierea de scalare depinde mai mult de deciziile luate în birourile de strategie și ministere decât de laboratoare.
Întrebări frecvente
Ce este tehnologia DAC și prin ce se diferențiază de CCS?
DAC (Direct Air Capture) este un subset al CCS care extrage CO2 direct din atmosferă, nu din surse punctuale. Spre deosebire de CCS, care previne emisii, DAC le poate inversa, generând emisii negative reale. Costul său este însă mult mai ridicat și consumul energetic, considerabil.
Câți bani costă captarea unei tone de CO2?
În 2023, costul mediu global variază între 50 și 140 USD/tonă pentru CCS industrial și 600–1.000 USD/tonă pentru DAC, conform IEA. Obiectivul pe termen lung al UE este de a reduce costul DAC sub 200 EUR/tonă până în 2030.
Unde se stochează CO2-ul captat?
În proporție de peste 95%, CO2 captat este injectat în formațiuni geologice saline adânci, în zăcăminte de petrol și gaze epuizate sau mineralizat în roci bazaltice. Exemple funcționale includ zăcămintele din Marea Nordului, de sub coasta Norvegiei, și câmpul Sleipner.
Există deja profitabilitate în proiectele CCS?
Foarte puține. Majoritatea proiectelor comerciale funcționează datorită creditelor de carbon, fondurilor publice sau prin asociere cu producția de petrol (EOR). Fără un preț al carbonului de minimum 80–100 EUR/tonă, profitabilitatea pe termen lung rămâne un obiectiv, nu o realitate.
Care este riscul ca tehnologiile CCS să devină o scuză pentru a continua poluarea?
Riscul există și este recunoscut de IPCC. De aceea, organizațiile de certificare precum ISCC impun ca înlocuirea carbonului prin CCS să vină doar ca soluție pentru emisiile reziduale inevitabile, nu ca pretext pentru amânarea tranziției la energie curată în industriile care o permit deja.