Răspunsul scurt: cine a inventat televizorul?
Dacă te întrebi cine a inventat televizorul, răspunsul cinstit este că nu a existat un singur inventator. Televizorul s-a format treptat, din idei și aparate create de mai mulți oameni, în aproximativ jumătate de secol. Unii au gândit principiul, alții au construit primele demonstrații, iar alții au făcut trecerea de la sistemele mecanice la cele electronice.
Numele care apar cel mai des sunt patru:
- Paul Nipkow, care a cerut brevet în 1884 pentru un disc de scanare a imaginilor;
- John Logie Baird, care a prezentat în 1926 o transmisie de imagini în mișcare în fața unui public;
- Philo Farnsworth, autorul primului sistem electronic complet, cu prima imagine transmisă în 1927;
- Vladimir Zworykin, asociat cu iconoscopul, o cerere de brevet din 1923 și un tub funcțional spre 1931.
Fiecare are un merit real, iar alegerea unuia singur depinde de ce înțelegi prin „televizor”: ideea, prima demonstrație sau aparatul electronic pe care îl recunoaștem azi.
Primele idei: telefotografia și discul lui Nipkow
Ideea de a trimite imagini prin fir sau prin aer e mai veche decât radioul. În secolul al XIX-lea, inventatorii lucrau la aparate care transmiteau imagini fixe, un fel de strămoși ai faxului. Descoperirea că seleniul își schimbă conductivitatea electrică sub efectul luminii, în anii 1870, a arătat că lumina poate fi transformată în semnal electric. De aici, ideea unei imagini care se mișcă nu mai părea doar science fiction. Cuvântul „televiziune” a apărut puțin mai târziu: este atestat în 1900, la un congres de la Paris.
În 1884, studentul german Paul Nipkow a cerut un brevet pentru un „telescop electric”. Piesa centrală era un disc rotativ cu găuri dispuse în spirală. Când discul se învârte în fața unei imagini, fiecare gaură „citește” câte o linie, iar lumina captată este transformată în semnal. La capătul celălalt, un disc similar, sincronizat cu primul, reconstruiește imaginea. Așa funcționează scanarea mecanică.
Nipkow nu a construit, după cunoștințele istoricilor, un aparat funcțional. Discul lui a rămas totuși baza multor experimente din anii 1920.
De ce a fost o fundătură
Scanarea mecanică are limite greu de depășit. Imaginea avea puține linii, deci rezoluție foarte mică. Pe lângă asta, prin găurile discului trecea puțină lumină, așa că imaginea ieșea slabă, iar subiectul trebuia luminat puternic. Cu cât voiai mai multe detalii, cu atât discul devenea mai mare, mai greu și mai greu de sincronizat.
John Logie Baird și prima transmisie publică
Inventatorul scoțian John Logie Baird a pornit de la principiul Nipkow și l-a transformat într-un sistem care chiar funcționa. În octombrie 1925 a obținut imagini recognoscibile cu o păpușă de ventriloc, iar pe 26 ianuarie 1926 a făcut la Londra o demonstrație pentru membri ai Royal Institution și pentru ziariști. A fost una dintre primele ocazii în care imagini în mișcare, transmise electric, au fost arătate unui public.
Baird a continuat în ritm susținut. În 1928 a anunțat o transmisie între Londra și un receptor din apropiere de New York, iar în același an a demonstrat și un sistem experimental de imagine color. Din 1929, BBC a început emisiuni experimentale cu sistemul lui, la 30 de linii. Aparate de recepție pentru acest sistem s-au vândut publicului din 1930.
Limitele sistemului mecanic au rămas însă aceleași. În 1936, BBC a pus față în față sistemul lui Baird, cu 240 de linii, și un sistem electronic cu 405 linii, dezvoltat de Marconi-EMI. Câștigătorul a fost cel electronic, iar Baird a rămas în istorie mai ales ca omul care a făcut din televiziune o realitate vizibilă și a convins lumea că merită investiții.
Revoluția electronică: Farnsworth și Zworykin
Alternativa la discul rotativ era un sistem fără piese în mișcare. Un pas important venise deja din altă parte: tubul catodic, dezvoltat de Karl Ferdinand Braun în 1897, iar în 1907 Boris Rosing îl folosise pentru afișarea imaginii. Rămânea de rezolvat captarea electronică.
Philo Farnsworth și tubul de disecție
Philo Farnsworth, un tânăr american, a conceput un „image dissector”, adică un tub care transformă imaginea în semnal electric prin deflexia electronilor. Pe 7 septembrie 1927, la 21 de ani, a transmis prima imagine prin acest sistem electronic: o simplă linie. Brevetul i-a fost acordat în 1930, iar în 1928 a făcut o demonstrație pentru presă.
Vladimir Zworykin și iconoscopul
Vladimir Zworykin, emigrat din Rusia în Statele Unite, depusese în 1923 o cerere de brevet pentru un tub de cameră. Varianta practică, iconoscopul, a fost prezentată în jurul anului 1931, pe când lucra pentru RCA. Tubul acumula sarcină electrică în funcție de lumină și era scanat de un fascicul de electroni, ceea ce îl făcea mult mai sensibil decât sistemele anterioare.
Disputa de brevete
Între Farnsworth și RCA a urmat un conflict juridic lung. Instanțele au recunoscut prioritatea lui Farnsworth asupra unor aspecte esențiale, iar în 1939 RCA a acceptat să plătească redevențe pentru brevetele lui. A fost o premieră pentru companie, care până atunci își folosea doar propriile licențe.
Sistemul electronic a câștigat din motive practice. Oferea imagini mai clare, mai luminoase și cu mai multe linii, nu avea discuri zgomotoase și putea fi îmbunătățit continuu. Spre sfârșitul anilor 1930, serviciile regulate din Marea Britanie (BBC, din noiembrie 1936) și din Statele Unite (din 1939) se bazau deja pe tehnologie electronică.
De la televizorul alb-negru la cel color
Primele televizoare comerciale electronice erau cutii masive din lemn, cu ecran mic și imagine alb-negru. După al Doilea Război Mondial, numărul lor a crescut rapid în Statele Unite și în Europa, pe măsură ce s-au extins rețelele de emisie.
Culoarea a cerut o problemă suplimentară: noul semnal trebuia să rămână compatibil cu aparatele alb-negru deja existente. În Statele Unite, standardul NTSC pentru televiziune color a fost aprobat în 1953, iar emisiunile color s-au extins treptat în anii următori. În Europa au apărut două sisteme concurente, PAL, asociat cu Walter Bruch, și SECAM, creat în Franța, ambele introduse în 1967.
Cum s-au schimbat ecranele
- Tubul catodic (CRT) a dominat decenii la rând, cu aparate adânci și grele.
- Plasma și LCD au făcut posibile ecranele plate, începând cu sfârșitul anilor 1990 și în anii 2000.
- LED înseamnă, de regulă, un ecran LCD iluminat cu LED-uri, mai subțire și mai economic.
- OLED folosește pixeli care emit lumină proprii, deci negrul poate fi complet.
Etapele cheie, pe scurt
1884: discul Nipkow. 1926: demonstrația lui Baird. 1927: prima imagine electronică a lui Farnsworth. Anii 1930: iconoscopul și primele servicii regulate. 1953: standardul color NTSC în SUA. Apoi ecrane plate, înaltă definiție și televizoare conectate la internet.
Întrebări frecvente
Cine a inventat primul televizor color?
Nici aici nu există un răspuns unic. Baird a prezentat un sistem experimental color în 1928, iar alți cercetători au propus ulterior variante electronice. Primul sistem color gândit pentru difuzare largă și adoptat ca standard a fost NTSC, în Statele Unite.
Când a apărut primul televizor comercial?
Depinde de definiție. Aparatele mecanice bazate pe sistemul lui Baird s-au vândut în Marea Britanie din 1930. Televizoarele electronice au intrat pe piață în a doua parte a anilor 1930, odată cu serviciile regulate de emisie.
Cine a inventat telecomanda?
Prima telecomandă fără fir, Flash-Matic, a fost creată de Eugene Polley în 1955 și folosea lumina. Un an mai târziu, Robert Adler a conceput pentru Zenith modelul Space Command, bazat pe ultrasunete.
Televiziunea are și o zi dedicată: pe 21 noiembrie se marchează Ziua Internațională a Televiziunii, instituită de Organizația Națiunilor Unite în 1996, un bun prilej să te întorci la povestea acestor invenții.